INCEPUTURILE

ORGANIZAREA INITIALA

DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

REORGANIZAREA PE PRINCIPIUL AUTOGESTIUNII

REGIA AUTONOMA "INSTITUTUL CANTACUZINO"

ORGANIZAREA INSTITUTULUI CANTACUZINO CA INSTITUT PUBLIC

INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE – DEZVOLTARE PENTRU MICROBIOLOGIE SI IMUNOLOGIE „CANTACUZINO”


INCEPUTURILE

Institutul de seruri si vaccinuri "Dr. I. Cantacuzino" a fost creat din punct de vedere legal în 1921, dar încă din 1901, când a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, profesorul Cantacuzino a creat si condus "Laboratorul de Medicină Experimentală" care, pe lângă activităţile sale didactice si ştiinţifice, avea ca sarcină în anul 1904 de a prepara serul antistreptococic si apoi serul antidizenteric, primele două dintr-o lungă serie de produse biologice pe care la va produce Institutul Cantacuzino, al cărui "Laborator de Medicină Experimentală" a constituit nucleul iniţial.

Intr-un raport redactat la începutul anului 1921, Profesorul Cantacuzino se exprima astfel: "Încă de la începutul războiului naţional (primul război mondial) si de-a lungul întregii sale durate (1916-1918), laboratorul nostru a avut ca sarcină de a produce toate vaccinurile si serurile necesare armatei (precizez că este vorba atât de armata română, cât si de cea rusă si, apoi, de misiunea Aliată), cât si populaţiei din Moldova, unde laboratorul nostru a fost evacuat. In aceste împrejurări si în ciuda dificultăţilor tehnice, am reuşit să facem fată necesităţilor colosale ale războiului, fără a fi obligaţi să apelăm la un ajutor venit din străinătate. Când s-a instaurat pacea, noi am continuat să producem aceeaşi cantitate de vaccinuri si seruri, deoarece cererea crescuse prin mărirea teritoriului României si populaţiei sale si prin generalizarea practicii de vaccinare si serotipie. In ziua de azi, nevoile au crescut atât de mult încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm deci în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina … Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face fată nevoilor actuale ale României.

In Monitorul Oficial de sâmbătă, 16 iulie, 1921, s-a publicat Legea privitoare la fondarea Institutului de seruri si vaccinuri "Dr. I. Cantacuzino", votată de către Parlament, sancţionată si promulgată de către regele Ferdinand, la 13 iulie 1922, în Decretul Nr. 3068.

Primul articol al acestei legi prevede: La 1 aprilie 1921, la Bucureşti, în apropierea Ministerului de Interne, Direcţia generală a Serviciului sanitar, s-a fondat la Bucureşti un institut cu numele de "Institutul de seruri si vaccinuri  Dr. I. Cantacuzino", care are ca scop prepararea de seruri si vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase, necesare tării. Articolul următor stipulează că în acest scop, "Institutul se va ocupa cu munca de laborator si cercetare necesare perfecţionării metodelor tehnice".


ORGANIZAREA INITIALA

Institutul de seruri si vaccinuri Dr. I. Cantacuzino s-a instalat în 1924 într-un nou local construit pe terenul Institutului Babeş, fiind în principal structurat pe criterii ale principalelor grupuri etio-epidemiologice, Institutul efectuând cercetări în toate domeniile, importante în acel moment, de microbiologie si ştiinţe înrudite, ocupându-se în acelaşi timp cu producerea de vaccinuri, activităţi de sănătate publică (ajutor si ghidaj tehnic metodologic al Centrelor de sănătate publică din România), urmărire epidemiologică a teritoriului si documentare ştiinţifică a personalului.

Trăsătura esenţială a activităţii Profesorului Cantacuzino si a colaboratorilor săi a fost orientarea prioritară a investigaţiilor spre soluţionarea problemelor practice de sănătate. Printre cele mai reprezentative cercetări ale acestei perioade, menţionăm cele privitoare la scarlatină si holeră (I. Cantacuzino), tuberculoză (I.. Cantacuzino, AL Slătineanu, M. Nasta), vaccinuri contra infecţiilor intestinale (Gh. Si Alice Magheru, I. Bălteanu), poliomielită (C. Ionescu–Mihăiesti), difterie si tetanos (P. Condrea), zoonoze si tifos exantematic (D. Combiescu), fenomenul bacteriofagiei (Mihai Ciucă), paludism si parazitoze (Gh. Zotta, M. Ciucă). Unele dintre cercetări constituie prestigioase premiere, ca cele privitoare la transformarea bacteriilor, studiul virusului poliomielitic si limfogranulomatozai benigne, patogenia tuberculozei, epidemiolgia rickettsiozelor, antigenele bacteriene (A. Dâmboviceanu, L; Mesrobeanu, etc.).

Legătura permanentă între cercetare si producţie, între acestea si activitatea didactică si de sănătate publică a format tineri specialişti cu un înalt nivel de pregătire si a stabilit o legătură organică între Institut si reţeaua sanitară a tării.

şcoala ştiinţifică formată în Institutul Cantacuzino a concentrat eforturile de cercetare în domenii ca microbiologia si patologia experimentală, favorizând dezvoltarea lor în România. Încetul cu încetul, Institutul Cantacuzino a devenit un puternic centru de ştiinţă în domenii apropiate. Interacţiunile stabilite între toate sectoarele de activitate din institut au dat un imbold cercetării în diversele domenii de ştiinţe biomedicale – igienă si epidemiologie , patologie comparată si patologie infecţioasă, biochimie, enzimologie, imunologie, etc.

Încă din primii ani de activitate, rezultatele obţinute de şcoala Cantacuzinistă au fost apreciate de către autorităţile internaţionale de specialitate, o serie dintre concluziile ştiinţifice contribuind la noile orientări ale medicinii preventive; astfel vaccino-profilaxia infecţiilor intestinale, aici fiind inclusă si holera, introducerea seroterapiei antitoxice si antibacteriene, organizarea acţiunilor complexe de combatere împotriva paludismului, contra tifosului exantematic, etc.

Încă de la fondarea sa, Institutul Cantacuzino a fost un institut de stat. Veniturile sale proveneau conform Legii din 1927 si Regulamentului de funcţionare din 1924 din:

a – subvenţia anuală a bugetului de stat;

b – subvenţia acordată de diferite autorităţi administrative sau de societăţi private;

c – vânzarea de seruri si vaccinuri produse de Institut;

d – vânzarea de diferite produse de laborator ale Institutului necesare diagnosticului de boli contagioase;

e – taxa luată pentru diferite analize medicale efectuate de către Institut persoanelor particulare;

f – donaţii si legate;

Veniturile provenind din a, b, c, d, si e erau distribuite de către Director în felul următor:

- 10 % din încasări reveneau statului;

- 40 % erau utilizate în vederea diverselor ameliorări, în scopul procurării de material ştiinţific, cărţi si reviste si pentru misiuni ştiinţifice – cu justificarea lor anuală la Ministerul Sănătăţii;

- din 50 % venituri rămase, o parte era rezervată de către director în scopul gratificării personalului administrativ si inferior – cealaltă parte, pentru personalul superior, conform normelor următoare:

- director, director adjunct, şefi de secţie – 3 puncte;

- şefi de laborator – 2 puncte;

- asistenţi si preparatori – 1 punct.

 

Personalul numit în timpul anului budgetar nu beneficia de gratificare în anul numirii sale pe post.

Dacă veniturile creşteau considerabil, directorul, cu acordul Consiliului consultativ, putea dirija o parte din suma destinată personalului în vederea ameliorării dotării Institutului.

Institutul era obligat să pună în mod gratuit la dispoziţia Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar cantităţile de seruri si vaccinuri, considerate de comun acord ca fiind necesare pentru nevoile tării.

Personalul superior tehnic si administrativ era numit prin decret semnat de către rege, la propunerea Directorului Institutului Cantacuzino, în timp ce personalul inferior era numit prin decizie ministerială.

Conform Regulamentului din 1924, Institutul avea următoarele secţii: Seroterapie, Vaccinuri, Analize, Parazitologie, Cercetare, Serviciul general de administraţie si contabilitate. Numărul secţiilor, ca si destinaţiile lor, putea fi modificat conform "nevoilor interne ". In consecinţă, în 1931, Institutul Cantacuzino avea:
 

- un serviciu de seruri antitoxice, în care se prepara serul antitetanic, antidifteric, antidizenteric si antiscarlatin, ca si anatoxinele tetanice, difterice si anatoxinele scarlatinei;
- un serviciu de analize medicale, compus din laboratorul de bacteriologie si serologie si din laboratorul de chimie biologică;
- o secţie destinată cercetărilor ştiinţifice si învăţământului medical, condusă de Profesorul Cantacuzino;
- un laborator de patologie comparată, de care depindea Serviciul de Inoculare si Colectare de ser, situat la ferma Băneasa;
- un laborator de parazitologie;
- o secţie care se ocupa cu studiul tuberculozei, în vederea preparării tuberculinei si a vaccinului BCG;
- un serviciu care se ocupa de colecţia de culturi microbiene;
- un serviciu de fiolaj, de ambalare si expediere a produselor Institutului;
- un serviciu de sterilizare si preparare a mediilor de cultură.
- Institutul avea, de asemenea, o bibliotecă, un serviciu administrativ (trezorerie, economat, administraţie, depozite, etc.) condus de un licenţiat în drept.

 

Cu excepţia câtorva modificări, datorate dezvoltării progresive a Institutului, modul său de organizare a rămas acelaşi, atât sub conducerea Profesorului Cantacuzino, cât si a succesorului său, venit la conducere după moartea acestuia, în 1934, cât si în timpul celui de-al doilea război mondial. Intre 1936 si 1938 s-au mai construit câteva clădiri noi.

Din veniturile Institutului, se procurau cărţi si reviste ştiinţifice pentru Biblioteca Institutului care era considerată cea mai completă bibliotecă de specialitate din România. Se edita revista " Archives roumaines de Pathologie expérimentale et de Microbiologie"; Institutul participa încă la editarea "Revistei de ştiinţe Medicale"; se publicau manuale de specialitate si se acordau burse de specializare în Institutul Cantacuzino. In 1940, s-a acordat o subvenţie staţiei de cercetări ştiinţifice din Agigea, în scopul instalării în acest loc a unui laborator de microbiologie marină pentru colaboratorii Institutului Cantacuzino.

La sfârşitul războiului, clădirea principală, care a fost distrusă de bombardamentul din aprilie 1944 a fost refăcută si i s-a adăugat un etaj. In noiembrie 1945, Institutul se angajează să producă vaccinul antirabic (pe care îl produce la Institutul Antirabic Autonom) si vaccinul variolic. Dar datorită situaţiei economice, sociale si politice survenite în România si în toată Europa de Est după cel de-al doilea război mondial, organizarea si funcţionarea Institutului Cantacuzino suferă modificări severe.

In urma prezentării perioadei de până acum, putem trage câteva concluzii privind factorii care au determinat progresul Institutului nostru:

Scopurile si obiectivele iniţiale ale Institutului Cantacuzino au rămas neschimbate de-a lungul acestei perioade: ele sunt uneori îmbunătăţite, completate, detaliate sau aprofundate – dar au rămas mereu în concordantă cu scopurile institutelor similare cu vocaţie pasteuriană.

Aceste scopuri au fost atinse gratie capacităţii Institutului Cantacuzino:
 

- de a cunoaşte necesităţile sociale imediate si pe termen lung si de a putea oferi soluţii acceptate si subvenţionate de către autorităţi;
- de a asigura propria sa finanţare – atât prin fonduri provenind din multiple surse care asigurau funcţionarea sa – cât si prin fonduri destinate dezvoltării si investiţiilor sale (bani provenind din situaţii conjuncturale care asigurau Institutului o dotare destul de bună).
- de a da motive morale si materiale personalului său. şefii de secţie si tinerii cercetători în formare au beneficiat de stagii de specializare si de perfecţionare în străinătate, în diverse centre de prestigiu din SUA, Anglia, etc.
- de a organiza Institutul de aşa manieră încât structura acestuia având aceeaşi bază materială si acelaşi personal să poată acoperi toate serviciile Institutului.

 

Deci, cu minimum de posibilităţi, să poţi obţine un maximum de efecte;
- gratie si relaţiilor externe, mai mult personale, decât instituţionale;
- gratie relaţiilor politice interne: nefăcând politică si rezistând presiunilor extremiste dominante în acea epocă.


DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

Primii ani după al doilea război mondial au fost marcaţi de mari nelinişti si de bulversarea produsă de impunerea modelului sovietic în tara noastră. Motive politice conduc la formarea a două alte instituţii (cu sedii noi), fapt ce are ca scop evident înlăturarea vechii conduceri Cantacuziniste a Institutului Cantacuzino: este vorba de Institutul de Parazitologie si Malarie condus de Profesorul Mihai Ciucă si de Institutul de Imunologie condus de Profesorul Ionescu-Mihăiesti. Noua direcţie a Institutului Cantacuzino a reorganizat Institutul în două sectoare: sectorul care se ocupa cu cercetarea ştiinţifică si sectorul de producţie, cele două având la rândul lor mai multe secţii. Secţiile sectorului de cercetare ştiinţifică asigurau atât activitatea epidemiologică, cât si cea de consiliere tehnică a organizaţiilor antiepidemice din ţară.

Activitatea ştiinţifică a celor două sectoare se desfăşura conform indicaţiilor prevăzute în "Normele generale privind munca de cercetare ştiinţifică si de producţie a preparatelor biologice în Institutul de Epidemiologie si Microbiologie Dr. I. Cantacuzino", aprobate pe 7 aprilie 1952. Activitatea ştiinţifică era condusă de către directorul adjunct al cercetării ştiinţifice si de către Consiliul ştiinţific al Institutului. Propunerile pentru noi cercetări erau discutate de către Consiliul ştiinţific si de Adunarea generală a tuturor colaboratorilor ştiinţifici, după care erau trimise Ministerului Sănătăţii pentru a fi aprobate. O trăsătură caracteristică a acestei epoci o constituia obligativitatea de a nu presta nici o activitate ştiinţifică fără aprobarea Ministerului Sănătăţii: tot ce se făcea în Institut era "un bun al statului".

Colaboratorii ştiinţifici ai sectorului de Cercetare, deci şefii de laboratoare, şefii de lucrări, asistenţii si preparatorii erau numiţi de către Ministerul Sănătăţii la propunerea directorului Institutului.

In sectorul de Producţie al Preparatelor Biologice, activitatea ştiinţifică se desfăşura conform planului Institutului, în timp ce activitatea de producţie, conform planului statului. Acest sector era condus de către directorul adjunct care se ocupa de producţie. Colaboratorii ştiinţifici ai acestor sectoare (şefi de laboratoare, de lucrări, asistenţi si preparatori) erau numiţi de către directorul adjunct responsabil cu producţia si de către directorii de sectoare.

Aceasta a fost organizarea Institutului Cantacuzino în perioada cuprinsă între 1952-1955. Sectorul de cercetare era bugetar, pe când sectorul de producţie îşi asigura propria finanţare: gestiunile erau separate, sistemele de salarizare, diferite.

Analizând informaţiile si documentele puse la dispoziţia noastră, ne gândim că o evaluare corectă a funcţionalităţii Institutului în timpul acestor 3 ani nu este posibilă, deoarece criteriile de organizare aveau un caracter predominant politic.

In 1956, echipa Profesorului Ionescu-Mihăiesti revine la conducerea Institutului si o dată cu ea se revine la sistemul anterior de organizare. Până în 1970, Institutul Cantacuzino funcţionează ca instituţie bugetară, având următoarea structură:

- Consiliu ştiinţific, format din directorul Institutului, directorii adjuncţi ştiinţifici, secretarul ştiinţific, un delegat al Ministerului Sănătăţii, directorii de secţii, şefii de laborator aleşi de direcţie, din delegaţii secţiei medicale a Academiei Republicii România si ai altor instituţii de cercetare si învăţământ a căror profil era apropiat de cel al Institutului, aceştia fiind desemnaţi de direcţia Institutului;

- secţii (18) si laboratoare (40);

- serviciul de documentare si de publicaţii;

- serviciile si birourile tehnice si administrative;

- filiale din alte oraşe din tară si ferme aflate în apropierea de Bucureşti.

Directorul general, directorii adjuncţi si şefii de laboratoare erau numiţi de către Ministerul Sănătăţii.


REORGANIZAREA PE PRINCIPIUL AUTOGESTIUNII

Din anul 1970, Institutul a fost reorganizat, având în continuare sarcinile de plan impuse de Ministerul Sănătăţii. Principiul de conducere unică este înlocuit cu cel de "conducere colectivă", mai mult prin vorbe , decât prin fapte, de vreme ce conducerea exercitată de "Consiliul ştiinţific" este strict reglată de deciziile direcţiei superioare ale statului, ca de altfel si structura si organizarea acestuia.

Consiliul ştiinţific cuprindea 25 membrii: director, director adjunct, şefi de laborator si de colective, contabilul şef, secretarul organizaţiei partidului comunist din Institut, preşedintele sindicatului si 1-3 reprezentanţi ai cercetătorilor si ai altor specialişti aleşi din doi în doi ani.

In 1973, structura organizaţiei Institutului se schimbă din nou: se elimină sectoarele – nu rămân decât laboratoarele subordonate direct direcţiei Institutului.

Institutul Cantacuzino a cunoscut în continuare o dezvoltare relativă, deoarece conjunctura politică a anilor 60 – începutul anilor 70 a permis o anume modernizare a structurilor si dotărilor tehnice, o circulaţie mai liberă a informaţiei ştiinţifice si a oamenilor de ştiinţă.

Din nefericire, condiţiile politice si economice s-au deteriorat încetul cu încetul si Institutul s-a izolat si s-a separat în totalitate de lumea ştiinţifică internaţională, neavând acces la nici o informaţie ştiinţifică contemporană, nici la progresul tehnic. Degradarea condiţiilor tehnice existente si imposibilitatea de a achiziţiona noi tehnologii au agravat serios cercetarea, la fel ca si producţia Institutului.

In plus, angajarea si promovarea personalului, în general si al celui ştiinţific, în particular, nu s-au putut realiza conform nevoilor reale ale Institutul si nici după criteriile care definesc valoarea ştiinţifică reală.


REGIA AUTONOMA „INSTITUTUL CANTACUZINO”

Regia autonomă „Institutul Cantacuzino” a fost fondată prin Decizia Guvernului Nr. 1247 din 4 decembrie 1990, bazată pe Legea Nr. 15/1990 privitoare la reorganizarea întreprinderilor de stat în regii autonome si societăţi comerciale.

Statutul de regie autonomă, deşi nu mai are caracterul specific si foarte individualizat al Legii de fondare a Institutului Cantacuzino din 1921, a asigurat un cadru juridic, economic si de autoconducere mult superior celui pe care l-a avut institutul între 1970-1990 în calitate de "unitate cu gestiune economică proprie".

Noua conducere a Institutului a ales acest statut în scopul asigurării unei autonomii sub toate aspectele, rămânând legat în acelaşi timp, prin patrimoniu si prin vocaţie , de politica sanitară a statului. Acest statut a reunit două trăsături caracteristici iniţiale: autofinanţarea si caracterul non – profit, ceea ce înseamnă utilizarea eventualelor beneficii în scopul finanţării unei părţi din activitatea sa ştiinţifică.

Ca regie autonomă, Institutul Cantacuzino era condus de un Consiliu de Administraţie compus din 11 persoane, numite de către Ministerul Sănătăţii, dintre care directorul Institutului, reprezentantul Ministerului de Finanţe, al Ministerului Sănătăţii, cei trei directori adjuncţi, secretarul ştiinţific, contabilul şef si şeful compartimentului juridic, ca si doi şefi de laborator. Conducerea operativă era asigurată de către Comitetul de Direcţie, compus din 6 membrii ai Consiliului de Administraţie, 4 directori, secretarul ştiinţific si contabilul şef.

Consiliul ştiinţific – format din 9 membri aleşi de comunitatea ştiinţifică a Institutului Cantacuzino, 5 personalităţi ştiinţifice româneşti care nu aparţineau Institutului si 2 reprezentanţi ai Institutului Pasteur din Paris – are un rol consultativ care constă în orientarea si dezvoltarea funcţiilor Institutului. Noua compoziţie a Consiliului ştiinţific este una dintre consecinţele reintegrării în anul 1992 a Institutului Cantacuzino în reţeaua internaţională a institutelor Pasteur.

Structura finanţării de exemplu în anul 1992 era următoarea: 11,5% din partea statului, sub formă de contracte de cercetare (din care 15% din partea Ministerului Educaţiei si Învăţământului si 85% din partea Academiei de ştiinţe Medicale) si 88,5% reprezentau veniturile provenite din activitatea noastră.

Structura listei de cheltuieli era următoarea: 45% pentru funcţionare, 39% destinaţi personalului si 16% pentru amortizare. Din nefericire, evoluţia economiei româneşti, inflaţia si creşterea preturilor de livrare sub nivelul inflaţiei au modificat aceste procente spre o creştere de mai mult de 50% a cheltuielilor destinate personalului.

Institutul Cantacuzino avea în posesia sa 33 de unităţi, inegale între ele atât ca atribuţii, cât si ca personal, care acopereau, în proporţii diferite toate funcţiile institutului: cercetare, producţie, sănătate publică si învăţământ. In plus Institutul avea trei filiale la Iaşi, Cluj si Timişoara si 2 staţiuni pentru animale de experienţă, la Băneasa si Dârvari. Aceste unităţi erau conduse de către şefi de unitate (de colectiv sau de laborator) numiţi de către Director.

Laboratoarele puteau fi calificate, din punct de vedere al producţiei în:
- Laboratoare cu producţie relativ ridicată (mai mult de 50% din activitatea lor).
- Laboratoare cu producţie restrânsă de uz intern (pentru Centrele de Referinţă) si de uz extern (CMP);
- Laboratoare cu producţie restrânsă de uz intern;

Contribuţia principalelor grupe de produse era:
- vaccinurile si imunostimulatorii – 43,3% din producţia pe anul 1992;
- medii de cultură bacteriene si celulare – 38,9%
- seruri terapeutice si imunoderivatele lor – 9,4%
- reactivi biologici de diagnostic – 8,4%

Activitatea de cercetare, abordată in aceasta perioadă de laboratoarele din Institutul Cantacuzino, a urmat in linii mari tradiţia institutului putând fiind axată pe
- Studiul diverselor aspecte ale fenomenelor si mecanismelor de patogenie în bolile cu etiologie de natură infecţioasă.
- Studii de biologie celulară si moleculară.
- Aspecte si consecinţe ale mecanismelor de imunitate post infecţii si post vaccinare.
- Ameliorarea metodologiei de diagnostic: noi reactivi de diagnostic, noi tehnici de diagnostic, noi algoritmi.
- Ameliorarea producţiei de vaccinuri.
- Studii epidemiologice:
- Studii de ecologie si de sisteme vectoriale

Activitatea de sănătate publică se desfăşura 25 de Centre de Referinţă, doar 5 dintre acestea au fost fondate prin ordinul Ministrului Sănătăţii din anul 1968. Crearea si funcţionarea altor 20 de centre a fost acceptată de Ministerul Sănătăţii în mod tacit si recunoscută indirect prin contracte economice (1971-1991) încheiate cu Academia de ştiinţe Medicale prin care Ministerul Sănătăţii asigura finanţarea acestei activităţi.

Din 1992, Ministerul Sănătăţii nu a mai finanţat această activitate întrucât nu s-a mai considerat beneficiar a acestui tip de activitate, prin intermediul Academiei de ştiinţe Medicale si finanţând de această data Ministerul Cercetării şi Tehnologiei doar cercetarea medicală propriu-zisă

In această situaţie, Institutul Cantacuzino a continuat să tină în stare de funcţionare întregul dispozitiv al centrelor de referinţă, care au satisfăcut toate solicitările de teren, utilizând propriile noastre venituri financiare provenind din cercetare si producţie.

O altă activitate importanta din Institutului Cantacuzino în această perioada, ca de altfel în cursul întregii sale dezvoltări a fost învăţământul medical cuprinzând cursuri de specializare de 11 luni pentru medicii "secundari" din primul an, stagii individuale pentru medicii "secundari" din anii II si III , cursuri individuale de scurtă durată medicii specialişti si medicii "primari",cât si biologii din toată tara, lucrări de diplome universitare , stagii practice pentru studenţi, participarea personalului Institutului Cantacuzino la concursurile organizate de către Centrul de Perfecţionare al Personalului Sanitar din România. Aceasta activitate a fost organizată de asemenea prin efortul institutului.


ORGANIZAREA INSTITUTULUI CANTACUZINO CA INSTITUT PUBLIC

In 1994 prin Hotărârea Guvernului nr. 133 din 30/03/1994 Regia Autonoma "Institutul Cantacuzino", este reorganizat ca institut public pe regim extrabugetar.

Decizia era luată in contextul global al reducerii numărului de regii autonome şi modificări în reglementarea funcţionarii acestora în special în urma acordului de împrumut cu Fondul Monetar Internaţional.

Pe de altă parte Institutul Cantacuzino beneficiase de credite din împrumutul oferit Ministerului Sănătăţii de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în scopul reabilitării asistenţei medicale primare. Schimbarea statutului institutului la o alta forma de organizare decât instituţie bugetară a Ministerului Sănătăţii ar fi presupus plata datoriei de către institut. Pe de altă parte încasările din producţia şi activităţile de servicii asigurau finanţarea cu 85-90% din veniturile institutului făcând dificila preluarea acestor cheltuieli ca unitate bugetară. Ca urmare statutul de unitate publică extrabugetară a fost o soluţie de compromis, finanţarea cheltuielilor de funcţionare si de investiţii ale Institutului "Cantacuzino" fiind asigurată integral din venituri extrabugetare. Doar cheltuielile de capital prevăzute a se realiza in cadrul acordului de împrumut cu B.I.R.D., precum si cheltuielile de capital in legătură cu acest program urmau a se finanţa de la bugetul de stat prin Ministerul Sănătăţii.

Obiectul de activitate a Institutul "Cantacuzino" rămâne acelaşi după cum este stipulat si in hotărârea de guvern respectiv.
- cercetări ştiinţifice in domeniul bolilor bacteriene, virale, parazitare, imunitare si al mijloacelor de prevenire si combatere a acestora, cat si in domeniul biologiei moleculare si geneticii;
- învăţământ de microbiologie, imunologie, epidemiologie, formarea de personal ştiinţific si tehnic;
- prepararea de produse biologice profilactice si terapeutice, reactivi biologici de diagnostic, reactivi imunochimici, alergene, medii bacteriologice si pentru culturi celulare, cu forte proprii si prin cooperare naţională si internaţională, si comercializarea lor in tara si pe pieţe externe;
- asistenta tehnica si metodologica acordata unittilor de profil din reţeaua sanitara, expertize, consulting, participarea la supravegherea epidemiologică a teritoriului, la programe de sănătate naţionale si internaţionale, in conformitate cu domeniile specifice;
- desfacerea directa câtre populaţie de produse biologice, medicamente si reactivi;
- asistenţa medicala directa de profil pentru populaţie si diverse unităţi.

Activităţile desfăşurate de către institut au urmat aceleaşi coordonate de producţie, cercetare, sănătate publică si învăţământ. Din nefericite, având in vedere ca activitatea principala a Institutului Cantacuzino era cea de producţie, statutul de instituţie publică extrabugetară s-a dovedit an de an din ce in ce mai puţin adecvat activităţilor de producţie şi comerciale ale Institutului Cantacuzino. Imposibilitatea de a contracta credite, trecerea fondurilor institutului la Trezorerie cu consecinţe in scăderea dobânzilor, si trecerea la buget a fondurilor aflate in trezorerie la sfârşitul anului, obligativitatea de a goli contul valutar la fiecare sfârşit de an sunt doar câteva exemple.


INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE-DEZVOLTARE PENTRU MICROBIOLOGIE SI IMUNOLOGIE „CANTACUZINO”

Schimbarea structurii institutului la cea de Institut Naţional de Cercetare a devenit posibila in urma evaluării activităţii institutului de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării. In nota de fundamentarea a hotărârii de transformare a Institutului Cantacuzino în Institut Naţional se menţionează:

Activitatea de cercetare-dezvoltare în domeniul microbiologiei, epidemiologiei, imunologiei s-a desfăşurat în mod prioritar în cadrul Institutului Cantacuzino, unitate care a fost înfiinţatã în anul 1921. Având în vedere caracterul predominant public de interes naţional atât în domeniul ştiinţific în microbiologie, epidemiologie, imunologie, cât şi în domeniul preparării de produse biologice (vaccinuri) profilactice şi terapeutice, Institutul Cantacuzino s-a constituit încă de la începutul activităţii sale ca un institut naţional de cercetare-dezvoltare creându-se în timp şi baza tehnico-materialã, ştiinţificã şi umanã, care a permis abordarea cercetării ştiinţifice în toate subdomeniile aferente microbiologiei şi imunologiei.

Problematica deosebit de complexã de nivel naţional a cercetării ştiinţifice şi producţiei de produse biologice ce se desfăşoară în cadrul Institutului Cantacuzino este relevatã de multitudinea de obiective şi activităţi abordate şi anume:
- cercetări ştiinţifice în domeniul cauzelor şi mecanismului de producere ale infecţiilor bacteriene, virale şi parazitare ca şi în domeniul biologiei celulare, imunologiei, geneticii microbiene şi biotehnologiei;
- acordarea de servicii de consultanţã tehnică şi metodologicã de specialitate la solicitarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi a altor unităţi sanitare din ţarã, pentru cunoaşterea stării de sănătate a populaţiei şi a factorilor care o ameninţă, în vederea elaborării unor programe adecvate de supraveghere şi combatere;
- studierea şi diagnosticarea bolilor transmisibile cu potenţial de largã propagare: tuberculoza, hepatitele virale, retrovirusuri, enterovirusuri, arbovirusuri etc.;
- asigurarea funcţionării centrelor de referinţa din institut, recunoscute de Ministerul Sănătăţii si Familiei, in acţiunile specifice de diagnosticare si control a bolilor transmisibile
- evaluarea eficienţei profesionale în unităţile de profil din ţarã;
- formarea şi perfecţionarea de personal ştiinţific şi tehnic în domeniul microbiologiei, imunologiei si epidemiologiei;
- producerea şi controlul, cu forţe proprii şi/sau prin cooperare naţionalã şi internaţională de preparate biologice profilactice şi terapeutice, reactivi biologici de diagnostic, reactivi imunochimici, medii bacteriologice, dispozitive medicale şi comercializarea acestora în ţarã şi străinătate;
- editarea şi tipărirea de publicaţii de specialitate;

- desfacerea directã către populaţie a produselor biologice, medicamente, reactivi, medii şi dispozitive medicale;
- servicii medicale de profil acordate direct populaţiei şi altor solicitanţi;
- asigurarea de prestaţii de diagnostic prin laboratorul si centrele de referinţă din institut, prin contracte cu casele de asigurări de sănătate;
- creşterea, exploatarea şi comercializarea de animale de laborator destinate controlului de medicamente şi de produse biologice administrabile la om;
- încheierea de acţiuni de cooperare cu firme sau instituţii din ţarã sau străinătate în domeniul producţiei de biopreparate.

 

Activitatea de cercetare-dezvoltare ce se desfăşoară în prezent în cadrul Institutului Cantacuzino este direcţionatã prioritar spre realizarea unor obiective cuprinse în Programul naţional de cercetare ştiinţificã şi dezvoltare tehnologicã “Orizont 2000” care a fost aprobat de Guvern în anul 1995 şi în Programele Naţionale: "VIASAN" "RELANSIN" şi "BIOTEHNOLOGIE"

Institutul Cantacuzino, atât ca institut de cercetare, cât şi prin specialiştii săi, este membru şi activează în diverse organisme internaţionale de cercetare în domeniul microbiologiei, epidemiologiei, imunologiei, biologiei celulare, geneticii microbiene şi biotehnologiei, cooperează şi desfăşoară permanent schimburi de informaţii tehnico-ştiinţifice cu institute de cercetare şi de învăţământ de înalt prestigiu pe plan mondial.

Institutul Cantacuzino are un număr de 1113 salariaţi din care personalul de cercetare cu studii superioare 20%, personalul de asistenţã tehnico-metodologicã şi activităţi de sănătate publicã 15%, personal de producţie şi personal administrativ 60%. Institutul Cantacuzino în prezent deţine cea mai puternicã bazã tehnicã de cercetare în microbiologie, epidemiologie molecularã şi imunologie din ţarã şi care este semnificativã comparativ cu cele existente pe plan internaţional.

In scopul reorganizării Institutului Cantacuzino ca Institut Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie – Cantacuzino, în coordonarea Ministerului Sãnãtãtii şi Familiei, s-a efectuat evaluarea institutului şi s-a hotărât acreditarea acestuia prin decizia Comisiei de Acreditare a Institutelor Naţionale de Cercetare-Dezvoltare, stabilitã prin ordin al Ministerul Educaţiei şi Cercetării.